Mă aflu aici, în tihnă. În spațiul pădurii, la marginea unui pârâu care se mișcă cu putere și-mi gâdilă urechile cu forța lui. Îmi simt simțurile active. Mirosul umed al pădurii mă ancorează puternic în mine. Un ,,mine’’ care prinde rădăcini fix în zgomotul apei. Îmi simt respirația cum se calmează prin liniștea copacilor și cum gândurile mele plecă departe pe mersul pârâului.
Și cu fiecare inspir se așează un gând. Și cu fiecare expir simt mai mult. Acest amestec de liniște și agitație dat de pădure și pârâu îl trăiesc ca pe veșnicul joc între inimă și minte. O oglindire perfectă a ceea ce noi suntem. O ureche se pleacă spre cântecul apei, cealaltă spre liniștea pădurii. Și în acest echilibru se naște în mine o pace și-o prezență pe care o trăiesc rar în agitația orașului.
Mă minunez de grația ce mi se oferă, privind acest univers al naturii în care toate coexistă. Fără să își facă într-un fel rău. Ba dimpotrivă, își fac loc. Copacii fac loc cu crengile lor celor mai mici, spre lumină. Rădăcinile se împletesc între ele pentru a se putea susține mai bine și pâmântul. Mușchii îmbrățisează cu căldură trunchiurile. Sub pâmânt o întreagă galaxie de funci și ciuperci contribuie la o comunicare armonioasă și eficientă a florei. Iar apa în drumul său oferă prin generozitatea ei hidratarea necesară tuturor ființelor ce o primesc.
Și conștientizând toate acestea, mă simt ca o intrusă în acest spațiu. Și nu am cum să nu mă întreb cu ce contribui eu aici? Ce am să ofer acestui spațiu care poate trăi și fără mine? Cât rău sau cât bine fac prin prezența mea aici?
Închid ochii și-mi dau voie ca pentru câteva momente să respir în ritmul naturii. Îmi cobor atenția la zgomotul apei și caut să îmi reglez respirația după ritmul ei. Și pe măsură ce inspir și expir, simt în minte și mai multă curgere, viață, prezență, dorință, putere. Las această stare să-mi rămână în mine, în inimă.
Și din inimă, mă întorc să respir după sunetul copacilor. Zgomote diafane, dar și trozneli puternice ale crengilor, fac din respirația mea un joc. Simt fizic cum inima mea se deschide mai mult și poate să primească și mai mult din aceste sunete vindecătoare. Și-mi las inima să se odihnească în aceste bătăi.
Și de aici, din acest spațiu și din această inimă, pot simți lumea altfel. Pot simți neutralitatea vieții. Cum respirația mea contribuie la ecosistemul naturii și cum natura însăși contribuie la reglarea sistemului meu nervos. Mereu e un schimb. Un schimb pe care îl înțelegem prea puțin și cred că e frumos și necesar să râmână un Mister. Acest Mister al Vieții care face ca pădurea să mă primească sau să mă gonească, dacă rostul prezenței mele este dăunător. Pădurea știe să se curețe de ,,vreascuri’’. Iar dacă ne-am ancora mai mult la acest Mister, ne-am racorda la acest schimb în care contribuim și contăm cu adevărat.
Ofer ceva ca să primesc ceva. Chiar și dacă acel dar primit este aparent dăunator. Căci și noi, oricât ni s-ar părea de greu, putem fi cei care colectăm acele neplăceri, dureri, suferințe și putem să-l ajutăm pe celălalt să se regleze. Devenim coreglatori, asemenea pădurii. Sau dăunători. Da, putem fi în același timp și reglatori și catalizatori de suferință pentru cei de lângă noi. Și acest schimb ni se poate părea nedrept, dureros, izbitor pentru ego-ul nostru de ,,oameni buni’’.
Suntem aici să primim și să dăruim în egală măsură ! Suntem canale prin care trece energia, informația, emoția și în marea supă a lui ,,Impreună’’ primim și dăruim de toate. Ce este important ca din acel spațiu al inimii să facem loc, asemenea naturii, acelor experiențe, bune sau mai puțin bune, care trebuie să treacă prin noi și în noi pentru a ne vindeca, a ne crește și a fi.
Să ne fie anul acesta cu tot ce e nevoie pentru a dărui și a primi, cu conștiința unui ,,Împreună’’ mai bun, mai înălțător și mai demn!
