Acceptarea neputinței

Acceptarea neputinței

,A putea” e un verb pe care îl întâlnim frecvent în citatele sau reel-urile motivaționale.

,,A putea” este sinimom cu a fi in stare, a avea forță, putere, a avea posbilitatea, mijloacele și condițiile necesare de a înfăptui ceva. Pe cât de puternic este acest verb, pe atât de periculos și toxic poate deveni.Pentru ca ne poziționează adesea în impostaza de semi-zei, individualiști, perfectioniști, departe de realitate și de adevărul nostru personal.

Cultural, poate chiar transgenerational (prin traumele colective) suntem programați să ,,putem” orice, oricând, oricum. Ca niște mici roboței care funcționează la comandă – la simpla comandă: ,,Poți mai mult!” sau ,,Intotdeauna se poate mai bine!” Și bineînteles că sistemul nostru nervos poate, însă cu un cost foarte mare – cel al deconectării de corp și de sine și de neglijare a nevoilor noastre reale.

Această falsă putință n-are nimic de a face cu progresul sau evoluția, ci mai degrabă cu supraviețuirea. Progresul și evoluția autentică înseamnă să ne cunoaștem limitele și neputințele, să ni le asum și să putem alegem ce bătălii ducem ținând cont de resusele noastre. Această falsă putință ne ține mai mult decât am crede în neputință.

Multă vreme am trait în dictatura lui ,,Eu pot!” și sunt zile în care realizez că mă duc acolo că într-un automatism. Acest ,,Eu pot!” m-a dus foarte des la negarea unor adevăruri personale foarte profunde. M-a păstrat în tipare toxice de relaționare și în negarea propriei fericiri și propriilor puteri. Pentru că a refuza să mă văd în propria neputință înseamnă să îmi neg propriile nevoi.

Nu suntem semi-zei. Ne prăbușim de multe ori. Avem mai multe eșecuri decât reușite. Iar neputința face parte din condiția umană. Neacceptarea neputinței ne obturează în a ne vedea așa cum suntem și ne împiedică să creștem.

Neputința este un blocaj greu și un blocaj care strânge. Blocajul este atât de real încât îl simțim inclusiv la nivelul mușchilor, chiar la nivelul organelor interne. Doare. Vine cu furie sau tristețe, împovărare și un sentiment profund de încorsetare, de limitare.

Neputința ne poartă în trecut și nu are legătură cu prezentul. Ne duce în acele momente în care eram dependenți de adulți și exprimarea emoțiilor ar fi însemnat deconectarea de la relația cu aparținătorii și pierderea iubirii. De aceea neputința e așa de dureroasă, căci ea e o carapace care ascunde multe emoții și trăiri neexprimate și o reîntoarcere la rolul dependent de copil.

A fi neputincios sau a intra în conectare cu neputința nu este egal cu victimizare. Ci cu înțelegerea a faptului că unele lucrur nu țin de noi. Chiar daca ne doare. Ne doare sa acceptam ca nu ne iese un proiect sau nu suntem bine într-o relație. Ori avem încă dificultăți în relaționarea cu părinții sau copii noștri.

Acesta neputinta ne ajuta sa ne asumam Viața și adevărurile noastre. Să găsim un ritm sau timp potrivit pentru noi în care ne vedem în aceste perspective (poate destrămarea unei familii, faliment, poate un eșec profesional ori moartea cuiva) și să ni le acceptam. Dacă nu vedem neputința, nu vedem nici puterile și nevoile noastre.

Cel mai greu lucru pentru mine a fost acela de a ma vedea în neputința mea legată de mama mea. Credeam în ,,aroganța’’ mea o pot face fericită dacă eu pot și știu mai multe și fac mai multe de cât făceam. Atunci când crești într-o familie în care dispoziția adulților este plasată pe umeri copilului, înveți să internalizezi că emoțiile sunt responsabilitatea ta. Este un mecanism pe care l-am dus, până la momentul procesării terapeutice, mult timp în mine și mi-a relevat cât de mult am adus în viața de adult reacția de blocaj fără să mă pot apăra și neputința.

Momentul în care m-am văzut în acea neputință, a fost momentul în care am realizat cât de puțin trăiam în viața mea, pe scena mea, în mine ca protagonist principal. Acela a fost momentul în care am realizat cât de multă nevoie am de conectare (sub orice formă) și cât de greșit ceream acest lucru, făcând ceva ce nu ținea de rolul meu de copil adult. Acum știu că nu este responsabilitatea mea fericirea altora și pot alege ce resposabilități duc ca adult. Acum îmi pot purta de grijă. Mă pot proteja. Pot pune limite sănătoase. Pot spune NU. Mult mai mult și de cele mai multe ori. Și când nu o fac atunci, e semn că acolo mai am de explorat, vindecat, asumat. De crescut ca om.

A ne uitam la neputință înseamnă a ne uita la spațiile emoționale care necesită umplute. Iar acceptarea neputinței ne plasează deja pe pistă de conștientizare a faptului că acum suntem adulți și avem alte resurse cu care putem face față mai repede, mai ușor unui astfel de blocaj. Sau putem cere oricând ajutorul.

Vă propun un exercițiu de reflecție legat de neputințele din relația cu părinții. Acolo am trăit primele și cele mai dureroase și adânci neputințe care acum ne frustrează și încețoșează relațiile.

Puneți pe hârtie, pas cu pas, în ritmul amintirilor și conștientizărilor cum ați experimentat neputința în relație cu ei? Ce reacții vin când reactualizați această experiență de neputință? Ce ați fi avut nevoie și nu ați primit? Fără judecată. Judecata părinților vă împiedică să rămâneți conectați cu voi. Asta nu înseamnă că nu vă dați voie să simțiți furie sau revoltă sau tristețe. Experiențe concrete. Dați-vă voie să le simțiți și reflectați asupra lor. Ce ați simțit și trăit. Ce ați fi avut nevoie. Cum și unde regăsiți neputința acum în viața voastră? Ce vă puteți oferi în prezent, concret și practic pentru a ieși din acest spațiu.

Care sunt neputințele din viața voastră? Să ne uităm la ele pentru a avea o viață mai adultă, cu conștientizare a nevoilor și resurselor proprii, cu mult mai puține frustrări și așteptări nerealiste.

Te invit, de asemena să afli se pregătește pentru luna februarie în cadrul proiectului Călătorii interioare:

  • Începem atelierele de grup, pe 16 februarie, cu atelierele părinte – copil, tare iubite și apreciate de familii. De data aceasta avem pentru fiecare atelier o tematica nouă și specifică. Vom explora pe rând: bucuria, tristețea, frica, respingerea, furia, vinovăția. Poți citi mai multe aici.

  • Pe 25 februarie, ora 10 avem atelier de Mandala de Lumina – Tematica ,,Rădăcini’’ – atelier terapeutic și de autocunoaștere prin exerciții terapeutice și mandala. Vom explora aici tipare transgeneraționale prin jocuri terapeutice și art-terapie. Detalii și inscriere aici.

  • Voi începe din 15 martie două grupe de autocunooaștere terapeutică pentru femei (online și offline) ,,Călătorii interioare pentru femeie’’, iar dacă ești dorinică să participi, îmi poți scrie direct pentru detalii.

Să ne fie bine!

Cu drag,

Alte articole

Go to Top