Cu toții am crescut construind de-a lungul anilor ziduri pentru a ne ține în siguranță. Dar când aceste ziduri se prăbușesc este o provocare să conștientizăm ce părți sunt cu adevărat ale noastre autentice și care sunt cele pe care le-am pus ca mecanisme de protecție. Este o călătorie de a cerne printre fragmente și a găsi adevăratul nostru sine.
Uneori ne ia această călătorie câteva momente. Alteori, rătăcim printre fragmente și ne identificăm cu protecțiile noastre ani de zile. Și, astfel, mai rătăcim o vreme printre și în interiorul zidurilor.
Conștient știm că nu am vrea să stăm acolo, după aceste ziduri care cândva ne-au protejat. Dar nu cunoaștem altă cale. Nu știm cum să ieșim de acolo. Exact ca un prinț sau o prințesă ce rămas închisă în propriul castel și a înghițit cheia. Ba, de unde mai pui că nici nu știm să cerem ajutorul sau ne gândim că nimeni nu are să fie de cealaltă parte a zidului.
A ajunge la sine, dând de o parte părțile, măști care nu ne aparțin și recunoscând cele care fac parte din noi autentic este o întreagă călătorie, dar și un scop în sine. Să de venim cât mai ,,NOI’’ cu putință pe parcursul vieții. Eu o numesc Reîntregirea.
Călătoria de Reîntregire nu e una ușoară. Aș putea spune că e chiar una inițiatică. Îți pot spune cum am experimentat-o și o mai experimentez și eu.
Uneori, există acest sentiment copleșitor de inerție, un sentiment adânc înrădăcinat de a nu dori să fac nimic. Este ca și cum motivația mea a dispărut, lăsându-mă să mă simt pustie. Să mă ridic și să fac ceva se simte incredibil de greu. Uneori, nu știu ce să fac. Alteori, este vorba de a nu putea face nimic deloc. Este un loc greu în care să mă afli, să mă simt blocată și să nu știu sigur cum să ies din acest blocaj.
Este un gest de vitejie – fără gesturi grandioase, ci doar dorința de a continua, chiar și atunci când totul în mine vrea să se retragă. Învăț să apreciez micile victorii, momentele de pace în mijlocul tulburărilor și înțeleg că uneori, doar a dori să râmân în proces este în sine o formă proprie de curaj.
Această călătorie m-a învățat valoarea încrederii, puterea găsită pentru a ajunge la ajutor, chiar și atunci când cuvintele s-au simțit prea grele în voce. Nu este vorba despre lupta solitară, ci despre îmbrățișarea sprijinului care ne înconjoară, adesea neobservat, mereu durabil.
Această cale de acceptare, de a învăța să mă aplec asupra bunătății nevăzute, dar palpabile, mi-a arătat că este în regulă să nu am toate răspunsurile, să fiu vulnerabilă și să găsesc forță în îmbrățișarea celor care stau cu mine și nu noi, chiar și în cele mai întunecate ore ale noastre. Și uneori s-ar putea să nu fie cei de la care ne așteptăm.
Am învățat că oamenii vin și pleacă și pot fi și ei prinși la rândul lor în mirajul mecaniselor tale de apărare pentru că se potrivesc atât de bine cu ale lor. Iar după ce ne revenim din acest miraj ne judecăm mult și tare unii pe alții că nu suntem ceea ce de fapt am prezentat.
E o foame mare în noi. Foamea și dorul de a fi recunoscuți și văzuți. Dorul de a ne simți în siguranță alături de altcineva. Alături de cineva care nu te judecă și nu te învață binele și corectul suprem.
Cu toate acestea, în această stare de dor, în timp ce ne străduim pentru ceea ce pare întotdeauna la îndemână, descoperim adevăruri mai profunde despre noi. Acest efort, deși ne lasă expuși și fragmentați, dezvăluie, de asemenea, rezistența din interior, frumusețea luptei și curajul găsit la îndemâna, deschiderea și vulnerabilitatea către ceva mai mult.
Cred că de asta avem nevoie ca să creștem în noi, mai aproape în adevăratul nostru sine. De acel OM PREZENT, care prin calitatea prezenței sale crează spațiu sigur în care să fim așa cum suntem și care prin această atitudine ne ajută să ne cunoaștem și să descoperim ce părți din noi am pierdut. Și, astfel, bucățică cu bucățică ne unește pe noi cu noi. Ne reîntregește.
Una din cele mai puternice și vindecătoare fraze pe care eu am auzit-o și simțit-o a fost: ,,Sunt aici și râmân!” aliniată în toate structurile (fizică și psihică). Și mi-a dat puterea să îmi pot duce mai departe ,,bătăliile interioare’’ spre reintregirea sinelui.
În călătoria noastră spre Sine, bătăliile ni le putem duce singuri și de multe ori ni le ducem singuri. Dar vindecarea și și reîntregirea o facem ce mai bine și întotdeauna alături de o altă ființă umană care ne oferă sigurață și prezență autentică.
Mi-ar plăcea să îți privești zidurile care înconjoară inima cu curiozitate. Ai muncit mult să le construiești. Dar mi-ar plăcea să le dai posibilitatea să devină mai maleabile, mai moi, mai blânde prin prezența, atingerea sau cuvintele unui alt om, care cel mai probabil te vede dincolo de ele.
Privește-ți bătăliile tale ca pe câștiguri ale sinelui, chiar și atunci când ai zile în care lași armele jos. Și sper să câștigi acele războaie despre care nu spui nimănui.
Privește-te cu demnitate!
Privește în jurul tău și caută acel OM prezent care te vedem pe tine cu tot cu zidurile și bătăliile tale interioare și alege să rămână.
Și în încheiere te las cu un citat a lui R.M.Rilke:
,,Fii răbdător cu tot ceea ce e nerezolvat în inima ta și încearcă să iubești intrebările însele ca pe niște camere încuiate sau cărți scrise într-o limbă străină. Scopul este să trăiești totul. Trăiește acum întrebările. Poate că într-o bună zi, încet-încet, fără să-ți dai seama, vei descoperi răspunsurile.’’
Cu recunoștință tuturor părților din tine care se cer văzute,
