Sâmbătă am susținut atelierul ,,Rana de respingere – Atelier de psihogenealogie’’ într-un cadru intim, dar cu mare profunzime legate de trăirile participanților. Azi am primit feedback de cum s-au așezat conștientizările lor și tare mă bucură ceea ce citesc.
Deși tema a fost respingerea, deschizând cutia Pandorei teme diferite s-au relevat. Copilul nevăzut și copilul neauzit. Sau copilul invizibil.
Când ne simțim neauziți și nevăzuți ca și copii, când ajungem adulți creăm strategii/mecanisme de coping care să confirme că nu merităm să fim importanți sau nu merităm să fim văzuți.
Poate îți sună cunoscut: ,,cine sunt eu să vorbesc?’’, ,,o să râdă de mine!’’, ,,nu știu să vorbesc în public?’’, ,,sunt alții mai pricepuți ca mine!’’, ,,eu trebuie să muncesc mai mult ca să am succes și să fiu văuzut/ă și auzit/ă!’’
În spatele acestei invizibilități și a tendinței de a ne pierde prin mulțime, sperând că nimeni nu ne observă, există confort în a nu fi văzut. Este ca o evadare din presiunea de a ieși în evidență sau presiunea de a fi altcineva sau altceva. Este mai ușor de ne ,,amestecăm’’ în mulțime, unde nu trebuie să ne confrunt cu noi sau ce se așteaptă de la noi.
Nu este vorba doar de a fi invizibil, ci este teama de ceea ce am putea găsi dacă ne-am uita prea atent la noi. Ascunderea se simte mai sigură decât confruntarea cu aceste temeri.
Dar în profunzime, știm că nu ne putem ascunde pentru totdeauna. Chiar în timp ce ne retragem, există o parte din noi mereu în căutarea conexiunii și a sensului. Poate că este vorba de a găsi o modalitate de a merge mai departe fără a ne pierde în acest proces.
Copilul invizibil trăiește intens în interiorul său emoții pe care adesea le identifică chiar el greu. Așa cum spuneam mai sus, alege să se ,,piardă’’ printre ceilalți și să se uite pe el. Renunțarea la sine e mai ,,puțin’’ dureroasă în copilărie decât pierderea apartenenței sau respingerea.
Însă când creștem, acest copil interior nevăzut sau neauzit urlă în interiorul nostru căutându-și drumul spre noi.
Sunt pline platformele sociale de soluții care mai de care mai inedite și miraculoase legate de conectarea cu copilul nostru interior. De aceea, nici nu o să vin aici cu vreo soluție sau ghid, ci cu simple completări și observații din munca mea personală și munca alături de clienții mei.
- Reconectarea cu fragmentele din Copilul nostru interior se face toată viața. Avem schindări în multe etape de vârstă, iar ele ies la suprafață atunci când psihicul nostru este capabil să proceseze informațiile și emoțiile de acolo și atunci când are un cadru exterior propice. Așa că această muncă de reconectare cu copilul nostru interior nu se termină când se terminp și procesul terapeutic.
- Conectarea cu părțile vulnerabile din noi se face într-un cadru sigur și intim, pentru că părțile acela sunt comorile noastre ascunse.
- Avem nevoie de un martor prezent și empatic, nu neapărat de cineva care are aceeași rană cu noi. Procesul poate fi dureros și greu de dus de unul singur, iar prezenta cuiva ne poate susține să ne recreem o relație mult mai sănătoasă cu emoțiile.
- Avem nevoie de răbdare, de prezentă în corp și în trăirile pe care le simțim în corp. Reunificare cu părțile noastre din copilărie nu se face în/din minte. E nevoie dăm voie trăilor să se simtă.
- E important să facem ce se simte bine pentru noi: să pictăm, să ne cumpărăm jucării care ne amintesc de acel moment frumos din copilărie, să dansăm, să cântăm. Joaca vindecă mereu!
Nu putem ascunde acest copil. Este SURSA vieții noastre. Este vitalitatea. E important să ne luăm măcar lunar momente prin care să ne conectăm la acest copil, cu blândețe, cu drag și cu multă joacă. El ne va aștepta și ne va primi oricând ne ridicăm privirea să îl vedem și să-l auzim. El este ACOLO în interiorul nostru.
Spor la joacă îți doresc ție, dragă Copil care acum ești văzut și auzit,
