Sunt într-un loc superb cu o istorie tumultoasă în spate. Cu oameni care vorbesc o limbă tare amestecată și prea puțin familiară. Privind clădirea în care mă aflu și aflând povestea recondiționării ei, mă duc cu gândul la cum și câte versiuni ale noastre umane avem până în prezent. La cât i-a luat umanității să se adapteze la versiuni ale sale noi sau să se dezvețe de obiceiuri sau versiuni care nu-i mai servesc.
Și, bineînțeles că nu am cum să nu mă gândesc și la părți din mine de care m-am agățat de atâta timp, chiar dacă știu că mă țin înapoi. Versiuni care nu îmi mai servesc.
Mi-am dat seama că pentru a trăi cu adevărat, trebuie să dau drumul acestor părți, chiar dacă se simte ca o pierdere.Nu este ușor. Înseamnă să mă confrunt cu adevăruri incomode și să recunosc obiceiurile și mentalitățile care au devenit profund înrădăcinate. Uneori, se simte ca o luptă în interior, în care mă străduiesc să mă eliberez de greutatea propriului meu trecut.
Dar în aceste momente de luptă, găsesc claritate și libertate. Fiecare pas spre a da drumul din vechile părți ale mele este un pas către îmbrățișarea unei versiuni mai autentice și mai vii a mea. Este o călătorie dureroasă, dar necesară, de vărsare a straturilor care nu se mai potrivesc, pentru a face loc creșterii și începuturilor noi.
Pe măsură ce navighez pe această transformare, îmi reamintesc că este în regulă să jelind piesele pe care le las în urmă. Dar este, de asemenea, important să sărbătoresc noua viață în care pășesc.
Recunoașterea modului în care m-am schimbat îmi oferă puterea de a pune la îndoială, de a decide dacă acesta este cu adevărat cine vreau să fiu. Abia acum, actul de a mă defini, indiferent de ecourile trecute, poate începe cu adevărat.
Această călătorie prin versiunile și temerilor mele interioare mă învață să nu trăiesc doar cu ele, ci să le folosesc ca ghid pentru a-mi construi o viață plină de conexiuni semnificative. Asemenea clădirilor istorice care reprind viață fiind reconstiuite și utilizate ca săli de concerte sau de evenimente îmi ofer loc și sens tuturor versiunilor mele, fără să le mai gonesc, fără să vreau să le cizelez. Ci doar să fiu cine sunt acum.
Scriind toate aceastea, realizez că așa este parcursul terapeutic – un dans între versiuni vechi și versiunea nouă. Și imi doresc ca fie care om aflat intr-un astfel de proces, citind rândurile de mai sus, să facă loc acestor versiuni ale lor pe care le descoperă în terapie. Îmi doresc să se judece mai puțin și să se VADĂ mai mult. Să-și acorde timp să se admire – exact așa cum admiră o operă de artă sau o arhitectura unică – fix pentru faptul că a rezistat atât de multor interperii emoționale și contextuale.
Și imi mai doresc să știe că există acel loc din care toate aceste călătorii interioare se simt mai blânde și acel loc este un spațiu de siguranță pe care îl putem găsi într-un loc (fizic sau psihologic), într-o carte, într-un partener și chiar în ei înșiși.
Ca om și terapeut vreau să știi că această călătorie de autodescoperire este despre găsirea curajului de a evolua și de a ne permite să fim pe deplin în viață, chiar dacă înseamnă să ne luăm la revedere de la vechea noastră versiune.
Recunoașterea modului în care ne-am schimbat ne oferă puterea de a pune la îndoială, de a decide dacă acesta este cu adevărat cine dorim să fim. Abia atunci, actul de a ne defini, indiferent de ecourile trecute, poate începe cu adevărat.
P.S.: Pe 29 iunie, ora 14 voi susține un atelier art-terapeutic prin care vom explora noile începuturi și Creșterea noastră. Dacă ești curios să îți cunoști Versiunea Ta cea mai Bună, te aștept AICI.
Până data viitoare să fii blând și curios cu toate versiunile tale care se cer a fi eliberate sau văzute și bucură-te de cine ești în prezent,
