Există zile în care marea Viață se simte tare învolburată. Și, deși am pornit la drum parcă știind care este destinația, sensul și intenția, simt uneori că Viața mă ia pe sus și mă duce fix în cele mai mari valuri, pentru a-mi arăta de fapt adevărata direcție.
Dar sunt și zile în care navigarea e lină, orizontul clar, eu sunt stăpână pe cârmă și totul pare perfect. Însă pot fi fracțiuni de secundă, zile, săptâmâni sau ani până când chiar eu pot tulbura marea Viață prin furtunile mele interioare. Și și eu, la fel ca toți oamenii, pentru un timp, am dat vina pe vreme sau pe viață.
Îmi place să cred că primim chiar de la concepere o barcă, dotată cu tot ceea ce e necesar pentru navigarea în marea Viață. Barca aceasta este Sufletul nostru – puternic, intuitiv și în strânsă conectare cu Viața.
Unde ne împotmolim în această călătorie frumoasă și provocatoare este fix în această strădanie de a ,,trece’’ prin Viață, când de fapt e nevoie să o trăim. Această Barcă pe care am primit-o este unică în felul ei, gândită special de Gânditor să ne poarte în propriile noaste etape. E firesc să fim tentați să ne comparăm cu altă barcă, însă cealaltă barcă are propriu său itinerariu, propriu său parcurs. Și chiar dacă ne aflăm pe aceeași Viață, nu o vedem și nu o trăim din același loc.
Și, poate da, ni se pare nedrept, ca privind din locul în care ne aflăm că celelalte bărci au un parcurs mai lin. Acolo e mereu soare și pare că marea Viață îi tratează privileghiat. Însă, oare, prin faptul că nu ne privim propria Barcă nu ne îndepărtăm și mai tare de noi? Nu facem, astfel și mai multe valuri interioare și creăm furtuni care ne tulbură existența? Nu ne băgăm singuri într-un uragan și nu vedem soarele la orizont?
Când ne îndepărtăm de Viață și lăsăm la cârmă marinari nexperimentați precum mintea noastră, convingerile limitative sau propriile critici, tipare din familie ne îndepărtăm de Sufletul nostru (Barcă) și ne aducem haos interior.
Aceste momente de trecere prin provocările vieții ne fac să ne confruntăm cu cele mai profunde temeri și îndoieli ale noastre. Este o luptă constantă între dorința de a merge mai departe și frica de ceea ce se află înainte. Uneori, ne întrebăm dacă vom găsi vreodată acel loc sigur în care ne putem relaxa cu adevărat și să fim noi înșine în această mare Viață.
Viața ne provoacă. Ne provoacă să fim într-un dans cu ea. Și pe care, onest vorbind, nu îi prindem din prima pașii. Însă oferă adesea momente de tihnă și grație doar să o savurăm. Câte o insulă pe ici pe colo. Ni le oferă fix în acele zile în care totul se simte copleșitor. Un tărm în care ne putem odihi. Un spațiu sigur. Mai ales atunci când uităm de Barca noastră.
Cu toate acestea, în această călătorie și căutare, eu am descoperit multe despre propria mea rezistență și capacitatea mea de adaptare. Incertitudinea navigării m-a obligat să cresc în moduri pe care nu le-am intuit niciodată. Ma învățat să găsesc mici insule de pace în mine, chiar și atunci când totul din jurul meu se schimbă.
Fiecare pas din această călătorie dezvăluie mai multe despre ceea ce am nevoie pentru a mă simți în siguranță și întregă, chiar și în largul Vieții. Este un reminder că, chiar și în cele mai incerte situații, există forță în continuarea căutării acelui loc în care în sfârșit mă pot preda și mă simt Acasă. Și totul ține de cât de multă încredere am în Barca mea.
Ție, cel care se regăsește în aceste rânduri, îți doresc să îți vezi de Barca ta și să fii una cu ea pentru navigări line prin marea Viață,
