In terapie, ne întoarcem adesea spre trecut. Și, bineînțeles, are valoarea lui. Ne susține în procesul de înțelegere a mecanismelor noastre de apărare, în crearea de întelegere a alegerilor noaste de până acum. Insă dacă rămânem prea mult în minte tindem să ne găsim scuze, să blamăm și să stăm într-un cerc vicios în care dăm vina pe trecut pentru tot ce trăim. Creăm un noi mecanism de apărare bazat pe raționalizare. Nu ne învață nimeni să pornim cu adevărat într-o călătorie interioară în universul emoțiilor noastre. Ba din contră suntem încurajați să trăim într-o fantezie crezând că trebuie să simțim doar emoții pozitive, trăiri frumoase.

Însă universul nostru emoțional caută să exprime sinele nostru și nevoile noastre și prin emoțiile negative. Emoții, care, de cele mai multe ori sunt mai multe și mai puternice decât cele pozitive.

Din experiența personală și ca și terapeut stiu, după atâtia ani, că vindecare și trăirea unei vieții prezente nu vine din minte. Avem mare nevoie să simțim, să întelegem și să acceptăm acele emoții grele (pe care tot le băgăm sub preș) și acele situații dureroase pe care le-am experimentat. Doar apoi mintea noastră poate face pace și poate învăța să reconstruiască tipare noi de gândire și acțiune.

Pozitivismul fals (,,privește partea bună a paharului’’, ,,uite câte lucruri frumoase ți s-au intâmplat’’, ,,fii lumină și iubire’’, ,,good vibes’’) sunt mai periculoase decât am crede, pentru că nu au fundament. Mai mult de atât, atunci când cineva ne zice acest lucru – să privim lucurile pozitive (într-un context greu și încărcat al vieții) ne adâncește ideea de culpabilitate de a nu fi în stare să ne concentreze pe ceea ce trebuie, atrăgând doar idei negative.

Avem nevoie să privim la emoțiile noastre. La toate. La furie, la dezamăgire, la tristețe, la frică sau gelozie. Ele sunt ca și capitole din cărți peste care nu putem să sărim, căci nu ne vom înțelege povestea. Emoțiile puternice negative ne arată unde am rămas blocați, unde avem nevoie de resurse noi sau unde avem e necesar să ne uităm pentru a înțelege nevoia noastră de acum.

Emoții trezesc oportunități de învățare, de reconfigurare a traseului vieții, ca niște busole ce apar într-un moment dat, chiar dacă, la o primă vedere, pot părea adevărate catastrofe.

Experiențele negative ne scot din zona de confort, și ne aruncă undeva unde nu putem folosi cheia franceză ca un panaceu universal, dar acesta este unicul mod în care putem explora și accepta părți din noi înșine pe care societatea ne îndeamnă să le ținem cât mai ascunse sub preș.

Fiecare coborâre în sine dezvăluie puterea noastră și conștientizări noi, ghidându-ne cu o strălucire interioară care marchează calea înainte.

Această explorare, la fel de înspăimântătoare, ne apropie de adevărata noastră esență cu fiecare pas ezitant. Recunoscând puterea găsită în vulnerabilitate, ne dăm seama că această călătorie către intregire, plină de frică și incertitudine, este plină de frumusețe și creștere.

Azi te las cu o invitație la a privi spre cea mai grea sau puterică emoție a ta negativă pe care ai simțit-o de-a lungul anilor.

Privește-o ca pe o veche cunoștință și observ-o în ce momente apare ea. Unde se simte în corpul tău? Ce îți vine să faci atunci când ea se intensifică? Când anume în trecutul indepărtat a mai apărut ea? Ce ai fi avut atunci nevoie de la adulții de lângă tine? Ce ai nevoie acum atunci când ea apare? Ce mesaj poartă cu ea această emoție? Notează-ți toate lucrurile acestea, iar la final dă-i voie acestei emoții să fie îmbrățisată de tine. Face parte din tine, are o poveste și vine ca îți ofere și ceva care te ajută în creșterea ta.

În final te las cu această minunata interpretare de Helena Bonham Carter a poeziei lui Rumi – Casa de Oaspeți.

Să-ți fie drag să locuiești în emoții,