Purtăm în noi multe cicatrici din multe bătălii pe care le avem de-a lungul vieții. De multe ori sunt și cicatrici care încă supurează. Sau răni care se vindecă greu sau niciodată. Dese ori, noi ne agățăm de aceste răni ca de un scut și ne contopim sau validăm cu ele.
Dar noi suntem mai mult decât acea rană care a fost făcută cândva, conștient sau inconștient. Însă adesea alegem să purtăm aceeași poveste de prea mult timp. Este ca și cum am fi blocați într-un ciclu pe care nu îl putem rupe. Fiecare versiune a noastră încă este legată de ceva ce am crezut că am lăsat în urmă. Oricât de departe ne duce, ne simțim repetând aceleași modele, ca și cum ar face parte din noi.
Este greu de identificat de unde a început sau de ce se simte atât de imposibil de dat drumul. Dar greutatea acesteia este incontestabilă. Ea persistă în fiecare decizie, în fiecare gând, care modelează liniștit modul în care vedem lumea. Modelul ne bântuie cu o prezență liniștită și constantă, greu de scăpat.
Cu cât încercăm să o înțelegem mai mult, cu atât ne dăm seama că nu este vorba de a ne lupta, ci de a-i și recunoaște prezența. Însă calea de urmat nu este cea în care ne de eliberăm de durere, ci de a înțelege de ce este acolo și, în această înțelegere, găsirea unei modalități de a-i slăbi strânsoarea.
Una din cele mai puternice răni care ne împiedică să evoluăm și este rana de respingere. Această rană se poate produce de la concepție la 1 an, uneori chiar înainte de naștere (de exemplu, copil nedorit). Trezit de sentimentul de respingere de către părintele de același sex (fată-mamă; băiat-tată) sau când copilul nu se simte dorit sau acceptat.
Plecând la drumul vieții cu această rană, persoana se poate simți respinsă de ceilalți tot timpul și, astfel, să dezvolte o stimă de sine slabă prin interpretarea cuvintelor sau intonațiilor. El poate, de asemenea, să se respingă. Întrucât respingerea este experimentată cu părintele de același sex, se va simți mai târziu respins de oameni de același sex. Și va crea strategii adaptative care implică evitarea sau fuga, lipsa de atașament, izolarea, perfecționismul și uneori chiar dependențe.
Ce este important în acest proces de vindecare, nu focusul pe rană, ci centrarea pe emoțiile pe care le simțim în corp. Corpul care ne ancorează în prezent și în ceea ce putem schimba acum și nu în autovictimizarea prin reactualizarea trecutului dureros. Emoțiile noastre scot la suprafață ceea ce am codat în eneagramele corticale. De aceea este important să gestionăm universul emoțional și prin contactul cu corpul, nu doar mentalizând (hiperventilând în terapie sau cu prietenii) sau plasând vindecarea (doar) spre o sursă exterioară (couchii, terapeuți, medici, divin)
Vindecarea adevărată a rănilor presupune multă muncă și efort susținut cu noi înșine. Presupune întelegerea a faptului că nu putem evita suferința sau stările de neputință și imobilitate. Nu există o magie în 10 pași sau un reatreat care să te vindece te tot. Munca cu tine însuți este o muncă sistematică și continuă, dar care merită fiecare efort pentru că te aduce mai aproape de tine!
Pe 12 octombrie, te invit să abordăm rana de respingere și din perspectivă psihogenealogică, aducând lumină procesului tău de vindecare și prin tehici psiho-somatice. Link de înscriere la atelier AICI.
Te aștept cu drag,
