Trăim cumva cu iluzia că vindecarea are o dată finală. Că după un proces terapeutic sau după o operație fizică viața sau parcursul ei trebuie să fie lin. Totul să se alinieze – să ne găsim partenerul perfect, jobul perfect, casa dorită.
Nu este nimic greșit în astfel de dorințe. Doar că ne menține într-o iluzie și ne punem viața în așteptare. Intr-adevăr este o nevoie imensă de vindecare și asta se vede prin explozia de forme de terapie din ultimii zece ani apărute pe piață, dar și din ceea ce văd în cabinet.
Însă, dese ori, confundăm această vindecare cu o goană continuă de soluții miraculoase care să ne ajute ,,să trăim fericiți până la adânci bătrâneți’’ și astfel ne ducem într-o evitare continuă a vieții și a relațiilor noastre.
Văd asta des în cabinet – oamenii care confundă terapia cu un ,,stil de viață sănătos’’. Însă terapia, așa cum am mai scris și în newsletter-ul trecut se face cu pași mărunți, exact ca și construcția unei case. Se face cu pauze și cu expunere și la factori stresori (relații, job, social).
Personal, atunci când am crezut că procesul meu indivudual de vindecare s-a încheiat (după sute de ore de autocunoaștere și terapie personală) m-am trezit într-un proces relațional care mă provoca să mă uit la tiparele comportamentale și convingeri limitative dintr-un alt unghi. Inițial, tare m-am descumpănit, crezând că munca de până e nulă, însă mi-am dat seama că abia acum îmi dau doctoratul și într-adevăr îmi trăiesc viața cu bucurii și tristeți, lăsând procesul vindecării în cursul firesc, fără a face din el lait-motivul vieții mele.
Ne vindecăm toată viața, iar ca terapeut sunt provocată continuu la a scoate la suprafață lucruri cu care să lucrez și nu e niciodată un punct de final sau de odihnă. Însă, cu asumare, atunci când stau în fața unui om, o fac din postura celui care a experimentat și va mai experimentat tot ceea ce el a experimentat. Și asta mă ajută să privesc procesul omului din față cu multă căldură și răbare, pentru că această călătorie nu este una ușoară pentru nimeni. Însă acest împreună ne ajută ca drumul să fie cu mai puține rătăciri.
Pentu toți aceia care caută doar vindecare și lasă viață să treacă, le las gîndurile acestea.
Cu toții ne căutăm locul în lume. În timp ce încercăm să ne găsim acest locul, există o parte din noi care refuză să înflorească. Nu este din lipsă de încercare sau dorință, ci doar că cicatricile din trecutul nostru ne îngreunează. Ne ținem strâns de această parte, încercând să o protejăm, dar știm că în profunzime ne ține înapoi.
Uneori, se simte că așteptăm un semn sau un moment potrivit pentru a ne deschide, în cele din urmă, față de viață și de lume. Este un testament tăcut al bătăliilor interioare pe care le luptăm, cele care ne împiedică să ne îmbrățișăm pe deplin creșterea.
Cu toate acestea, este important să pășim dincolo de așteptare și să ne uităm că acel loc (om, job, casă) este deja în noi și lângă noi. Trebuie doar să păsim și să vedem ,,pădurea de copaci’’ și să trăim prezent și în propria viață, chiar și atunci când vindecarea sau lucrurile nu sunt așa cum avem așteptarea să fie.
Să avem o săptămână în prezența Vieții,
P.S.: Pe 12 octombrie, te invit să abordăm rana de respingere și din perspectivă psihogenealogică, aducând lumină procesului tău de vindecare și prin tehnici psiho-somatice. Link de înscriere la atelier AICI.
