In fiecare din călătoriile mele mă surprind activându-se părți de sine parcă uitate, parcă noi.
Și mă fascinează de fiecare dată această trăsătură unică a sufletului nostru care poate recunoaște un trecut ancestral dincolo de orice explicație științifică.
În astfel de momente îmi văd mai accentuat neputințele, dar și darurile, cu o detașare specifică momentelor de hiatus.
Sunt călătorii, ca aceasta, în care simt că acel tot care mă ține împreună este delicat, aproape prea fragil pentru a dura. Există o fragilitate în modul în care gestionez lucrurile, de parcă sunt constant într-o descoperire de sine și am nevoie de o nouă abordare. Ca într-o prietenie nouă în care înveți să te porți blând și cald cu cel de lângă tine. Dar deocamdată, chiar și lucrurile delicate sunt suficiente pentru a mă menține prezentă și atentă în ceea ce sunt și descopăr acum.
Știu că nu va fi întotdeauna așa și este în regulă. Este un soi ciudat de pace – acceptarea faptului că nu trebuie să fiu întregă sau puternică tot timpul. Trebuie doar să fiu aici.
Poate așa arată vindecarea. Nu este vorba de perfecțiune, ci de a-mi permite să fiu SUSținută, chiar dacă se simte fragil și delicat. La fel ca o țesătură fină și superbă a unei pânze de păianjen care poate crea frumos, susținere și chiar hrană într-o arhitectură așa de fragilă.
Tu când ai simțit această fragilitate ca fiind o superputere și un drum spre vindecare?
Când te-ai privit pe tine ca pe o frumoasă călătorie care merită să fie descoperită în fiecare zi cu toate părțile și traseele sale?
